Onoarea Armatei
Stadiul la care a ajuns făţărnicia şi ipocrizia actualei guvernări este de neînchipuit dacă am ajuns timpurile în care subordonatul îşi decorează şeful (Gabriel Oprea este, totuşi, subordonatul guvernamental al lui Boc, nu-i aşa?), adunările de partid se fac într-o unitate militară (fie el şi un Cerc Militar) un ministru multimilionar se îmbracă în uniformă şi vorbeşte despre modul în care militarii „au înţeles” timpurile grele pe care le trăim, iar Armata, în întregul ei, începe să devină doar componenta propagandistică a unui grupuscul politic numit UNPR.
Prin manifestările publice de la Cercul Militar, ministrul-general Oprea a reuşit să arunce în desuet şi ultimele repere morale pe care le mai avea Armata. Folosirea simbolisticii militare pentru satisfacerea propriilor ţeluri politice precum şi tot montajul ridicol, asemănător balurilor mascate medievale, demonstrează doar ceea ce toată lumea ştia: comportamentul de saltimbanc primează în faţa demnităţii. Ziua Armatei de anul acesta ne-a arătat o nouă faţetă a slugărniciei: instinctul primar al intendentului de modă veche de a-şi mai peria încă o dată şeful chiar şi-atunci când nu are nici o scamă pe rever, de a face plecăciuni ridicole chiar şi atunci când stă pe scaun.
Probabil că, aflat într-o lipsă evidentă de recunoaştere în politica internă (despre cea externă nu mai vorbim), premierul Boc a dorit să-i mai fie gâdilat un pic orgoliul şi s-a mulţumit cu recunoaşterea domnului Oprea. Emil Boc este naiv însă dacă are impresia că această distincţie îi aduce şi stima Armatei. Mă refer la Armata aceea care e umilită de vreo doi ani încoace fie prin tăieri salariale, fie prin discursuri „nesimţite”. Mai este naiv domnul Boc şi atunci când are impresia că a primit, odată cu medalia şi respectul domnului Oprea.
Ego-ul lui Emil Boc a fost mângâiat. „Naţiunea” militară îi va fi veşnic recunoscătoare. Ne face să ne întrebăm dacă nu cumva pentru meritele sale deosebite în gestionarea ţării ar fi nimerită inventarea şi acordarea domnului prim-ministru, a următoarelor medalii: Stima Învăţământului, Onoarea Justiţiei, Onoarea Poliţiei, Serviciul Credincios în Economia Naţională, Haosul Financiar sau Onoarea Medicală !
Pe când însă şi o medalie prezidenţială? Caligula şi-a făcut calul senator aşa că nu merită şi omul ăsta o distincţie şi din partea preşedintelui, pentru supunerea de care a dat dovadă în ultimii ani?
Iar Armatei nu-i mai rămâne decât să-şi amintească, cu o nostalgie patriotică, vremurile de-acum vreo 10 ani. Vremuri în care, cu priviri languroase, declarativ iubitoare şi vorbe meşteşugit-sforăitoare, bătuţi camaradereşte pe spate, erau îndemnaţi „să facă totul” pentru ca ţărişoara asta să intre în marea familie euro-atlantică, să fim, în sfârşit, şi noi, demni de respect şi admiraţie.
Pe atunci, naivii militari nu ştiau că prenumele personal „noi” înseamnă altceva decât învăţaseră ei la şcoală. Crescuţi şi educaţi într-un glob de sticlă mată, în care noroiul politic nu putea penetra, credulii militari n-au înţeles că „noi” înseamnă „ei”. Se pare însă, că odată cu Ziua Armatei de anul acesta, noroiul politic a pătruns şi în Armată.
La Mulţi Ani Armată Română! Să fii credincioasă şi mândră în continuare! Politicienii vin şi se duc şi oricât s-ar împopoţona ei cu titluri şi medalii, Onoarea este una singură şi îţi aparţine ţie, nu veneticilor care-şi închipuie că lumea se învârte doar pentru că îi dau ei voie!
InoMondo Militar
25 Octombire 2010
